În timp ce ţara noastră nu a reuşit în ultimii şapte ani să atragă nici un euro din fondurile europene destinate cercetării, caz unic în UE, există români care activează la universităţi occidentale şi care au obţinut finanţări importante tot din bugetul Uniunii Europene. Este şi cazul a doi tineri, soţ şi soţie, care activează în Franţa şi au obţinut fonduri europene de două milioane de euro.
După cum scriam şi în numărul de ieri, Consiliul European al Cercetării (European Research Council – ERC) reprezintă o ramură a celui de-al şaptelea program cadru pentru cercetare (FP7). A avut un buget de aproape 10 miliarde euro care a fost asigurat de Comisia Europeană. Acest buget impresionant al ERC a fost oferit exclusiv pentru finanţarea unor burse de cercetare acordate oamenilor de ştiinţă din Europa. Singurul criteriu de selecţie pentru finanţare a fost calitatea excepţională a proiectelor de cercetare.
Cauzele eşecului
Între 2007 şi 2013 ERC a finanţat 4.000 de proiecte, valoarea fiecăruia fiind de minimum un milion de euro (maximum 3,5 milioane, potrivit datelor oficiale). Desigur, şi România a avut porţile deschise, iar cercetători de la diverse universităţi autohtone au aplicat pentru aceste burse europene. Din păcate, fără nici un fel de succes, deşi numărul aplicaţiilor venite din România a fost de ordinul zecilor. Cauzele acestui eşec au fost, după cum au declarat în ziarul de ieri oficiali de la Bucureşti, scandalurile din mediul universitar românesc, dar şi faptul că şcolile de la noi nu apar în topurile internaţionale. O altă cauză, identificată de specialişti, ar fi fost şi aceea că cercetătorii români trebuie să se ocupe de partea birocratică a proiectului – redactarea, forma, traducerea – în timp ce în Occident aceasta este lăsată în seama unor echipe de profesionişti plătite de universităţile respective.
Poveste de succes în străinătate
România liberă a descoperit doi oameni de ştiinţă români – soţ şi soţie – care au reuşit să câştige două burse ERC de peste un milion de euro fiecare. Răzvan şi Cristina Bena au posturi permanente de cercetători în domeniul fizicii în Franţa. Răzvan spune că deschiderea mediului academic românesc pentru oamenii de ştiinţă şi pentru profesorii străini ar reprezenta soluţia în vederea atragerii în viitor a fondurilor europene de cercetare pentru România. Trebuie spus că prin programul ERC, între 2007 şi 2013, România a atras zero euro, în timp ce Franţa – peste un miliard de euro din fonduri europene destinate cercetării.
În timp ce ţara noastră nu a reuşit în ultimii şapte ani să atragă nici un euro din fondurile europene destinate cercetării, caz unic în UE, există români care activează la universităţi occidentale şi care au obţinut finanţări importante tot din bugetul Uniunii Europene. Este şi cazul a doi tineri, soţ şi soţie, care activează în Franţa şi au obţinut fonduri europene de două milioane de euro.
După cum scriam şi în numărul de ieri, Consiliul European al Cercetării (European Research Council – ERC) reprezintă o ramură a celui de-al şaptelea program cadru pentru cercetare (FP7). A avut un buget de aproape 10 miliarde euro care a fost asigurat de Comisia Europeană. Acest buget impresionant al ERC a fost oferit exclusiv pentru finanţarea unor burse de cercetare acordate oamenilor de ştiinţă din Europa. Singurul criteriu de selecţie pentru finanţare a fost calitatea excepţională a proiectelor de cercetare.
Cauzele eşecului
Între 2007 şi 2013 ERC a finanţat 4.000 de proiecte, valoarea fiecăruia fiind de minimum un milion de euro (maximum 3,5 milioane, potrivit datelor oficiale). Desigur, şi România a avut porţile deschise, iar cercetători de la diverse universităţi autohtone au aplicat pentru aceste burse europene. Din păcate, fără nici un fel de succes, deşi numărul aplicaţiilor venite din România a fost de ordinul zecilor. Cauzele acestui eşec au fost, după cum au declarat în ziarul de ieri oficiali de la Bucureşti, scandalurile din mediul universitar românesc, dar şi faptul că şcolile de la noi nu apar în topurile internaţionale. O altă cauză, identificată de specialişti, ar fi fost şi aceea că cercetătorii români trebuie să se ocupe de partea birocratică a proiectului – redactarea, forma, traducerea – în timp ce în Occident aceasta este lăsată în seama unor echipe de profesionişti plătite de universităţile respective.
Poveste de succes în străinătate
România liberă a descoperit doi oameni de ştiinţă români – soţ şi soţie – care au reuşit să câştige două burse ERC de peste un milion de euro fiecare. Răzvan şi Cristina Bena au posturi permanente de cercetători în domeniul fizicii în Franţa. Răzvan spune că deschiderea mediului academic românesc pentru oamenii de ştiinţă şi pentru profesorii străini ar reprezenta soluţia în vederea atragerii în viitor a fondurilor europene de cercetare pentru România. Trebuie spus că prin programul ERC, între 2007 şi 2013, România a atras zero euro, în timp ce Franţa – peste un miliard de euro din fonduri europene destinate cercetării.
Care a fost traseul dvs. academic?
Răzvan Bena: Am plecat din România în 1993, după ce obţinusem o medalie de aur la Olimpiada Internaţională de Fizică. Am primit o bursă la MIT, iar după ce am terminat facultatea am continuat cu un doctorat în Santa Barbara. Acum ocup poziţia de cercetător la Institutul de Fizică Teoretică din CEA-Saclay.
Cum aţi obţinut bursa europeană din partea ERC?
R.B.: Prima oară am aplicat în 2007, când am depăşit faza preliminară. Atunci, în compensaţie pentru că proiectul meu nu a fost declarat câştigător de către evaluatorii europeni, Ministerul Cercetării din Franţa mi-a acordat o sumă de bani pentru a duce ideile mele mai departe. A fost vorba de 400 de mii de euro. Anul următor am aplicat din nou şi am primit grantul european. În total, mi s-a pus la dispoziţie un milion de euro. Cu aceşti bani am angajat o echipă de cercetători care au avut, astfel, posibilitatea de a-şi face stagiul postdoctoral la mine în grup. De-a lungul timpului a fost vorba de nouă oameni.
Care este proiectul pentru care aţi primit finanţare europeană?
R.B.: Eu studiez găurile negre. Există o contradicţie pe care doresc să o explic în cadrul acestui proiect. Dacă studiem găurile negre folosind teoria lui Einstein, reiese că ele au o singură stare, deci entropie zero. Dacă le studiem în cadrul mecanicii cuantice, rezultă o entropie foarte mare. Spre exemplu, gaura neagră din centrul galaxiei noastre are entropie 10 la puterea 90, deci un număr de stări dat de exponenţiala acestui număr. Aceasta este cea mai mare discrepanţă din fizica teoretică, şi eu încerc să o rezolv cu ajutorul teoriei stringurilor.
De ce credeţi că cercetătorii din România nu au reuşit să obţină nici un grant european?
R.B.: România nu se află în circuitul internaţional al stagiilor postdoctorale. În Occident, spre exemplu, un cercetător îşi face doctoratul la Amsterdam, apoi este acceptat într-un stagiu postdoctoral la o universitate din Paris, mai urmează un alt stagiu postdoctoral în Germania şi la capătul acestui ciclu poate obţine un post permanent de profesor sau cercetător în Italia. România nu se află în acest circuit ştiinţific. În România nu prea există resurse financiare pentru a susţine stagii postdoctorale pentru străini. Pentru un om de ştiinţă străin, a veni într-un stagiu postdoctoral în România este riscant, pentru că nici un alt cercetător nu a făcut-o înainte. E ca şi cum s-ar duce în Mongolia sau Thailanda. În plus, pentru a rămâne în circuit, un postdoc are nevoie să colaboreze intens cu cercetătorii permanenţi locali, şi nu strică nici să obţină o scrisoare de recomandare de la un profesor faimos. La momentul actual în România asta e destul de greu.
Pleacă cercetătorii români cu un handicap?
R.B.: Un român care depune un proiect excelent pentru un grant ERC va trebui să dovedească faptul că îşi va putea forma o echipă de cercetători străini care să lucreze la Bucureşti într-un stagiu postdoctoral. Şi nu va putea. Astfel că va lua mai puţine puncte la evaluarea proiectului. Dacă vrei să lucrezi doar cu o echipă de oameni de ştiinţă din România s-ar putea să nu găseşti oamenii potriviţi. În domeniul meu, studiul găurilor negre în teoria stringurilor, cu siguranţă nu îi vei găsi. Românii care au avut proiecte bune şi viziune şi au avut şansa să rămână în străinătate, au făcut-o. Dacă s-au întors, au făcut-o doar din motive personale.
Ce alte măsuri trebuie luate pentru ca banii europeni să vină în România?
R.B.: Posturile universitare româneşti ar trebui deschise pentru străini. De exemplu, pentru posturile de lectori ori conferenţiari să poată candida şi străini. În laboratorul unde activez eu, opt cercetători din cei 60 pe care îi avem au obţinut burse ERC, dar doar doi dintre ei sunt francezi. Eu, la rândul meu, în echipa mea nu am angajat nici un postdoc francez, nu pentru că nu am vrut, ci pentru că nu am găsit oameni potriviţi. În echipa mea vorbim engleza, iar eu franceză vorbesc mai mult cu personalul administrativ. Prin comparaţie, universităţile din Franţa unde sistemul a rămas relativ mai închis faţă de străini, precum Bordeaux, Toulouse sau Orsay, au o rată de succes de zece ori mai mică. O altă măsură ar reprezenta-o scăderea birocraţiei. Care e destul de mare şi în Franţa. Eu pierd cam o oră pe zi pentru chestiuni birocratice. Nimeni nu ar trebui să se uite la un om de ştiinţă ca la cineva al cărui singur scop în viaţă esta să îşi tragă bani dintr-o diurnă şi care, în concluzie, trebuie verificat la milimetru pentru orice face.
La ce nivel trebuie să fii pentru a primi o bursă europeană?
R.B.: Când soţia mea a aplicat pentru a obţine un grant ERC, membrii comisiei i-au cerut să raspundă la întrebarea: „Ce problemă de nivelul Premiului Nobel intenţionezi să rezolvi cu această bursă?”. ERC îţi cere să ai o viziune ştiinţifică şi o strategie clară pe care să o urmezi.
V-aţi întoarce în România?
R.B.: Mi s-a propus să încerc să obţin un post la Institutul de Fizică de la Măgurele în paralel cu cel din Franţa. Nu s-a materializat. Eu am plecat de mult din ţară şi mi se pare că, de atunci, România s-a schimbat foarte mult şi, din păcate, în rău. Oamenii sunt agresivi, egoişti şi acum nesimţirea e afişată ostentativ. Eu am trăit mult în SUA şi, da, poate oamenii de acolo sunt mai reci, mai artificiali decât în România. Dar nu aş putea trăi definitiv în Bucureşti.
Sursa: Fonduri-structurale.ro
